Array

Enigmatica Poiană cu Zâne, paradisul ascuns din Banat

- Advertisement -

Faptul că Banatul montan este o comoară care ascunde nestemate neasemuit de frumoase nu constituie pentru nimeni de bună credință, care a vizitat aceste locuri, o exagerare. Poate doar autoritățile indolente cu valorificarea, promovarea și chiar conservarea patrimoniului natural și istoric să nu fi aflat încă acest lucru sau câte un biet ridicol, măcinat de ură pentru tot ce înseamnă Banat și România, care umblă teleleu și face poze buimace cu bricheta pentru a demonta faima binemeritată a acestor locuri.

Dar hai să-i lăsăm pe cei cu sufletul și mintea întunecate în mocirla lor și să călătorim spre lumina frumuseților Banatului montan și vom face azi o incursiune într-un loc cu totul special, în sudul Banatului, aproape de Clisura Dunării.

Plecăm din Timișoara puțin înainte de ora 8, pentru a prinde o zi plină și ne îndreptăm spre Moravița pe o șosea impecabilă, proaspăt reabilitată de cei de la Drumurile Naționale, ca parte a master planului de transporturi.
De la Moravița, însă, o luăm la stângă spre Oravița și situația drumului revine la vechea  ”normalitate” românească, adică la gropi, crăpături și cârpiturile de mântuială.

Compensație ne vine, cum altfel, de la natură. Peisajul se transformă kilometru cu kilometru. Pe partea dreaptă suntem însoțiți de silueta inconfundabilă a dealurilor Vârșețului, în timp ce înaintea noastră pământul vălurește tot mai amplu, ridicându-ne în față conturul Dealurilor Oraviței.

- Advertisement -

Oravița, placa turnantă a traseelor turistice din Banatului Montan, ea însăși o perlă a  regiunii, oraș al multor premiere (primul teatru, prima cale ferată montană, prima farmacie montană de pe actualul teritoriul al României), locul de unde poți pleca în drumeție fie cu trenul istoric, pe spectaculosul Semmering bănățean, fie spre Valea Minișului cu ale ei spectacole de apă, printre care deja faimoasa și superba cascadă Bigăr, spre Valea Almajului și Băile Herculane, spre Cheile Nerei și minunile naturale ale rezervației cu același nume (lacul Ochiul Beiului, Cascada Beușnița, ș.a.m.d), spre Cheile Rudăriei, cu ale sale mori de apă, sau spre malul Dunării cu mult prea multe de văzut și de trăit pentru a le putea enumera eu, acum, aici.

Cu regretul că nu rămânem să ne vedem cu orăvițenii, dar cu bucuria că plecăm spre alte locuri minunate și oameni frumoși, am ieșit din Oravița pe drumul Dunării. Am trecut tangențial de granița artificială a Banatului, pe la Naidăș, de unde într-o plimbare ești în Serbia, la Biserica Albă, cu lacurile ei de agrement, sau la Palanka bănățeană, unde Dunărea o cotește spre România și unde ciorba de pește produce dependență.

Abia că au trecut 40 de kilometri și cam tot atâtea minute de la Oravița și Dunărea ne salută la Pojejena. Încă puțin, nici 10 kilometri, și ne oprim la info-centrul turistic din Moldova Nouă, unde cineva chiar se ocupă cu adevărat de promovarea turismului. Colegul Corneliu Martin de la Asociația Dunărea din Moldova Nouă ne-a asistat profesional în scurtul nostru popas pe faleza nou și european amenajată.

Lumea pemilor bănățeni

Așa cum spuneam, obiectivele de văzut, lucrurile de făcut și oamenii de cunoscut în Clisura Dunării sunt fără număr iar destinația noastră de azi e clară, Gârnic, cea mai mare dintre comunitățile de cehi din Banat. Povestea cehilor bănățeni, pemi așa cum le spun ai noștri cu trimitere la Boemia, regiunea lor de origine, e unică și specială.

Totul a început după ultimul mare război Ruso-Austro-Turc, încheiat în 1792 și după înfrângere definitivă a lui Napoleon Bonaparte din 1815, atunci când autoritățile imperiale austriece au reușit să securizeze sudul și vestul Banatului și au deschis un nou val de colonizarea acestui Eldorado european.

Primul val de coloniști cehi, însă, nu a fost unul oficial, adus de administrația hasburgă, ci a fost rodul unei combinații neclare dintre un aventurier, un anume Magyarly, engrosist de lemn și mangal din Oravița și aproape două sute de familii de cehi din regiunea Klatov şi Plzen, pe care afaceristul le-a propus să se mute cu totul în Banat, să defrișeze pădurea și să îi livreze lemn și mangal, urmând în schimb ca pădurarii să devină proprietari cu acte legale ale terenurilor defrișate. Era anul 1823 și primii 600-800 de cehi au ajuns cu plutele pe Dunăre în Banat și au fondat localitatea  Svatá Alžbeta – Sfânta Elisabeta, sat care a dispărut ulterior din cauza lipsei de apă. Cei de aici s-au mutat într-un alt sat, fondat un an mai târziu, Svatá Helena – Sfânta Elena. Magyarly s-a dovedit un simplu escroc, care a dispărut în ceață, astfel că cehii s-au văzut pe pământ străin, fără drept legal de proprietate și fără un statut juridic clar. Au fost nevoiți să apeleze la autoritățile militare austriece care i-au integrat pe cei mai mulți în structurile de grăniceri, alături de români. Al doilea val de migrație a cehilor din Boemia a fost unul coordonat de armata austriacă, miile de coloniști fondând în același areal muntos localitățile Bígr – Bigăr, Rovensko – Ravensca, Šumice – Şumiţa, Gernik – Gârnic, Schontal – Poneasca, dar și Eibenthal şi Frauenwiese mai departe, spre Orșova.

Azi, cehii de pe Clisură mai locuiesc șase din satele fondate în secolul 19, în comunități compacte și omogene, păstrându-și într-un mod, rar întâlnit în Europa, identitatea, tradițiile și obiceiurile ca acum mai bine de un secol și jumătate, când soarte i-a adus în America Europei, Banatul nostru.

Cele mai mari comunități de pemi au mai rămas în satele Gârnic și Sfânta Elena, câte 500 de oameni în fiecare sat.

Când am ajuns noi în Sfânta Elena, după ce am urcat pe cureaua de asfalt proaspăt turnat cei 4 kilometri care urcă muntele de pe malul Dunării, de la Coronini, comunitatea pemilor și sutele turiștii cehi care se perindă în permanență pe aici, iarna sau vara, sărbătoreau Festivalul Folclorului Ceh din România. Parte din comunitate locală, cei care au rămas catolici, erau masați în biserică de unde răsuna, pe multe voci, un cântec bisericesc în limba cehă. Cu mic cu mare, dar mai ales copii și adolescenții, purtau, cu mândrie, veștminte populare tradiționale. O încântare.

Am lăsat forfota satului în urmă, nu înainte de a ne opri pentru o ședință foto de pe munte, cu silueta șerpuitoare a Dunării în zare.

Am coborât din nou la Dunăre, pentru o mică urcare spre ruinele cetății Ladislau, parte sistemului defensiv medieval dunărean, alături de cetățile Golubac – chiar vizavi pe malul sârbesc, Pedt, Liubcova de Jos, Dubova, Orşova şi Severinul.

- Advertisement -

Încă 15 kilometri pe clisură și am virat din nou stânga, prin Șichevița, spre cartierul general al incursiunii noastre, comuna cehească Gârnic.

De la Sichevița, urcăm într-un peisaj feeric, tulburat doar de drumul distrus de neglijența criminală a potentaților din administrația județeană și din cele locale. Cum să faci turism adevărat în România prin hârtoape???

Zece kilometri de drum spre o destinație de vis pe care localnicii și turiștii deopotrivă trebuie să se chinuie pe ei și mașinile…. Zece kilometri, zece dincolo, o nimica toată comparativ cu cât au furat ”ăștia”, ca să îi numesc elegant, de 25 de ani încoace și o bagatelă comparativ cu potențialul uriaș pe care turismul îl are în această regiune binecuvântată.

Ajungem totuși cu bine la intrarea în sat și, deodată, realizez că am ajuns… altundeva. Într-un alt sat, acum un secol și jumătate, într-o altă zonă de la mijlocul Europei. Casele, toate vechi dar îngrijite, sunt altceva decât cele din Banatul meu de pustă și chiar din cel montan, românesc sau nemțesc. Albe, cu o elegantă simplitate cromatică, având ferestrele caselor de munte cu obloane din lemn vopsite invariabil în albastru deschis. Singura excentricitate coloristică, dungi verzi sau maronii fiind admisă doar la porțile mari.

Garnic Dunare mic_24Garnic Dunare mic_23

În sat au mai rămas câteva zeci de persoane, toți cehi, care fac agricultură și cresc animale. Singurul român venit în sat este gazda noastră. Gabriel Lungu, om de afaceri din Timișoara și pasionat de munte. A ajuns dintr-o întâmplare aici printr-un colaborator, și-a cumpărat o casă, ultima din sat la ieșirea spre satul vecin, Padina Matei, și s-a îndrăgostit de zonă. Nu îl condamn, am pățit la fel după doar o zi de stat aici.

Și-a transformat casa în pensiune, s-a extins, organizează tabere de creație pentru artiști plastici și festivaluri de rock și a devenit motorul economiei locale. În jurul organizării sale turistice trăiesc bine și localnicii care cazează preaplinul de turiști.

Incursiune în Paradisul ascuns din Munții Locvei

Așadar am ajuns la pensiunea Gernik 100, o fostă gospodărie țărănească tradițională de pemi, cu obloane și albastre. O curte mare, cu două mese de berărie, una dintre case extinsă care găzduiește bucătăria, sala de socializare și barul. Casa de la stradă are două apartamente, alte două camere fiind amenajate în fosta șură. În curtea din spate, după locul de joacă pentru copii și locul de grătar, ușor în pantă, Gabriel a construit trei cabane din lemn cu câte două camere duble cu baie privată fiecare.

Agroturism autentic, cu tot confortul unui hotel modern. Ne-am cazat, doi câte doi, și ne-am pomenit invitați la masă. Chef, tanti Anka. Mâncarea, cu un gust de zile mari. Ceea ce m-a făcut să înțeleg că principalul element din angrenajul agroturistic al lui Gabriel este chiar tanti Anka. Sigur, fără să o neglijăm pe Mihaela, care reușește, nu știu cum, să servească pe toată lumea.

Nici n-au apucat bine fetele să se întindă pe hamace în livada din spatele casei, că s-a sunat adunarea în curte. Gabi a preluat comanda și ne-a informat că urma să facem o scurtă plimbare de doi kilometri. Dus. Destinația, morile de apă. Nu cele din zona comunei Sichevița, ci mai puțin cunoscutele morile de Gârnic.

Până să ieșim din sat, pe prima uliță la dreapta în jos de pensiune, ne-am întâlnit cu vreo doi localnici care duceau vacile la păscut.

Garnic Dunare mic_25

De la marginea satului, totul s-a schimbat brusc. Odată cu ultima casă, un vechi șopru mai bine zis, poteca de pământ traversează o livadă deasă spartă doar de o pajiște de un verde crud pe care păștea impasibil un murg.

Un peisaj suprarealist, desprins dintr-o altă lume. Una ireal de frumoasă.

Garnic Dunare mic_26

Umbra livezii nu ne ține prea mult, așa că ieșim pe un câmp care vălurește spre impunătorii munți al Almajului. Culorile alternează pe coamele dealurilor pe care le încălecăm, de la verdele pistruiat cu flori rozalii ale trifoiului, la blondul auriul al spicelor neculese, în contrast cu nuanțele de verde greu ale pădurii de foioase care îmbrăcă munții din zare, sub albastrul grizonat de nori al cerului de august.

Garnic Dunare mic_27

O feerie cromatică acompaniată de zumzetul greierilor și de ciripitul păsărilor. Idila mea cu natura e întreruptă brutal de un grup de turiști pe ATV-uri, dar mirosul de benzină arsă se pierde repede în norul de praf lăsat în urmă de bestiuțele mecanizate.

Garnic Dunare mic_30Garnic Dunare mic_29Garnic Dunare mic_31Garnic Dunare mic_32

După cei aproape 2 kilometri de dealuri galben/verzui ajungem la marginea unei râpe împădurite, adâncă de vreo 20-30 de metri, care se întinde în stânga și în dreapta noastră cam cât vezi cu ochii. O pădure de fag (și nu numai) îngropată între dealul pe care ne aflam și cel de vizavi.

Garnic Dunare mic_33Garnic Dunare mic_34

Acum coborâm, spune Gabriel, ghidându-ne pe o potecuță cât o lungime de talpă. Cu o ușoară alunecare, grație incredibililor mei pantofi de sport cu talpa lucioasă de doar 120 de grame, de care eram tare mândru până aici, am ajuns cu bine jos.

Garnic Dunare mic_65

Jos, adică în mijlocul unei păduri dese de fag, la poalele unei superbe cascade care se prăvălea la picioarele noastre de pe versantul opus. Temperatura scăzuse brusc cu cel puțin 10 grade față de cea de la ”suprafață”, așa că am simțit instantaneu o tentație irezistibilă de a rămâne acolo, eventual întins pe un hamac, inexistent, firește. Interesant e că, citind jurnalul online al unor excursioniști cehi care au ajuns aici, pe traseul lor prin satele pemilor, abia plecați ca noi de la Gârnic, am constatat că și ei au simțit exact aceeași tentație de a rămâne aici cel puțin o zi, deși avea mult de mers în ziua aia spre alte zări….Garnic Dunare mic_35

Am oscilat puțin între sobrietatea impusă de apartenența la un grup de colegi cu care nu mai făcusem vreo ieșire de acest gen și un alt imbold, care mă împingea spre o baie sub apele căzătoare ale cascadei. M-am abținut și acum îmi cam pare rău. Dar n-au intrat zilele și cascadele în sac, nu-i așa?

Garnic Dunare mic_36

Dar magia abia de aici începe….

Ne-am despărțit cu toții cam greu de cascadă și, după un selfie aliniați pe un trunchi de copac prăvălit de-a curmezișul potecuței, am plecat mai departe. Nu aveam de unde să știu că urma să ajung direct în lumea poveștile cu zâne.

Garnic Dunare mic_38

Garnic Dunare mic_40

Nu mai știu și nici atunci nu am știut, de fapt, cât am mai mers până la prima moară de apă. Țin minte însă exact că trecerea spre lumea magică s-a realizat exact acolo unde poteca noastră coborâtoare tăia două stânci carstice înnegrite și peticite cu mușchi verde și în față puteam vedea doar vârful acoperișului unei căsuțe, îngropată în vegetație.

Garnic Dunare mic_41

Deodată, ca la comanda unei mâni nevăzute, larma lumii din jur s-a stins. Zumzetul frunzelor de fag în bătaia vântului, ciripitul păsărelelor, larma insectelor și huruitul cascadei, toate au tăcut.

Garnic Dunare mic_45

Tot ce mai puteam să aud era liniștea. Imaginați-vă o poieniță teribil de verde, înconjurată de un zid negru de pomi, în mijlocul căreia tronează, luminată de o rază de soare strecurată printre desișul coroanelor, o căsuță ca-n povești. Ca în toate poveștile, ca în Scufița Roșie, ca în Hansel Si Gretel, ca în Harap Alb sau ca în Harry Potter. Totul într-un decor atât de frumos, încât nu putea fi locuită decât de niște spiriduși buni.

Garnic Dunare mic_43

Apoi, la fel de brusc, liniștea s-a ridicat și dintr-un fel de zare, dinspre poienița învecinată, am auzit cântecul lor lin. Am trecut un pârâu o dată și încă o dată și am ajuns într-o vale netedă ca în palmă prin care șerpuiește agale un pârâu limpede ca văzduhul. De o parte și de alta a pârâului se încinsese o horă. Hora zânelor bune, vecinele spiridușilor din căsuță.

Sigur că eram prea mulți și zgomotoși pentru ca zânele să mai stea printre noi. Siluetele lor s-au nălucit spre desișul copacilor și nu le-am mai văzut. Dacă le văzusem vreodată…

Garnic Dunare mic_42

Scoateți din această istorioară naivă zânele și spiridușii și veți avea tabloul real a lumii irea de frumoase, am mai spus-o, care se află în vale cu mori, zâne și elfi de la Gârnic.

Totul e atât de copleșitor, încât am uitat să fotografiez chiar poiana cu râulețul. Sau poate zânele m-au oprit să o fac?

Am urmat cursul pârâului în sus și ne-am alinat setea de la două izvoare cu gust de apă vie.

Garnic Dunare mic

Încă puțin și pârâul dispare sub un covor de pietre rotunjite. Un singur ochi de apă se mai vede la poalele unui perete stâncos care închide valea. Gabriel ne arată ceva incredibil. Bagă o creangă de copac, înaltă de aproape patru metri, în ochiul de apă și nu-i dă de fund. Ceea ce înseamnă că la numai câțiva centimetri de pământ sub picioarele noastre se găsește un uriaș lac subteran. Plauzibil ținând cont de relieful carstic și, probabil, explicația misterioasei poienițe ca în palmă pe fundul unei râpe.

Nu știu dacă veți reuși să vedeți ca mine zâne în poiana misterioasă, dar cu siguranță nu veți regreta dacă veți ajunge acolo.

VA URMA